Totalul afișărilor de pagină

luni, 26 decembrie 2011

 
„La Folticeni am băut apa vie a sufletului românesc, pe care n-am uitat-o nici până azi. În ea se va răsfrânge până la moarte toată taina sufletului meu. Darul cu care m-a înzestrat Dumnezeu, nu se datoreşte mie, ci părinţilor mei. Împrejurările şi pitorescul locurilor, munţii şi apele, natura încântătoare şi poporul, toate au creat ceea ce dumneavoastră sărbătoriţi azi. Să mulţumim lui Neculce şi lui Creangă, poporului şi părinţilor mei, să slăvim natura, care au contribuit la înzestrarea darului meu”.

          16 noiembrie 1930 - Scrise de Mihail Sadoveanu în Cartea de aur a Liceului Nicu Gane, cu prilejul sărbătoririi la Fălticeni a vârstei de 50 de ani.

      Dragi prieteni vă propun o călătorie virtuală prin istoria acestor locuri, locuri de o rezonanţă deosebită. Nu-i voi uita nici pe cei, care „au sfinţit prin faptele lor trecutul”, făcîndu-ne ceea ce suntem astăzi şi care ne-au lăsat o moştenire spirituală şi culturală de o inestimabilă valoare.
     Spre sfîrşitul călătoriei vom poposi în Fălticeni, oraş al florilor şi livezilor, Florenţa României aşa cum îl denumea cu mulţi ani în urmă George Călinescu, oraşul în care m-am născut şi am copilărit.
    Deci acestea fiind zise, să începem călătoria noastră; primul „obiectiv” turistic:
 
BAIA

    ISTORIE

    Baia, cunoscută în trecut sub numele de Târgul Moldovei (în maghiară Moldvabánya, în trad. „Mina Moldovei”; în germană Stadt Molde, Molda și Mulda) este o localitate în judeţul Suceava, Moldova, România, reședință a comunei cu același nume. Aici s-a aflat unul din cele mai vechi oraşe din Moldova, probabil cea mai veche reședință domnească a țării.
    După unii istorici, printre care și Ion Nistor, Baia exista ca așezare medievală închegată de pe la leatul 1200, sau, din prima jumătate a veacului al XIII-lea. În epoca modernă a fost reședința județului cu același nume. Astăzi, comuna Baia aflată la 8 km de Fălticeni face parte din județul Suceava.        
    Localitatea, situată pe râul Moldova, apare în documentele scrise în latină cu denumirea de Civitas Moldaviae, fiind cunoscută în trecut, pe românește, și sub numele de Târgul Moldovei. În izvoarele germane, variantele sunt: Stadt Molde, Molda și Mulda.

 Locaţia comunei BAIA pe harta judeţului Suceava-8 km Sud Vest de municipiul Fălticeni

    Orașul a fost populat de sașii transilvăneni care au trecut în Moldova după marea invazie mongolă din 1241. Prezența acestora transpare și din faptul că orașul medieval a avut un sigiliu cu legenda în limba latină. De la această comunitate, precum și de la cea maghiară, au rămas două biserici catolice (Biserica Sf. Petru și Pavel, Catedrala Catolică din Baia), astazi prima fiind neidentificabilă geografic, iar a doua fiind în ruină. De la Baia, reședința țării se crede că s-a mutat temporar la Siret, apoi a fost atestată la Suceava și apoi la Iași.
    Astăzi comuna este formată din două sate: Baia și Bogata, având aproximativ 7150 de locuitori (2006). Se găsesc 4 școli, tot atâtea grădinițe, o școală de arte și meserii (SAM „Nicolae Stoleru”), 5 parohii ortodoxe pe stil nou și una pe stil vechi, un muzeu etnografic, o bibliotecă comunală, o asociație sportivă („Avântul” Baia) ș.a.
    Pentru sensul vechi al toponimului Baia, cea mai sugestivă denumire este cea prezentată în documentele maghiare Moldvabánya-tradusă „Mina Moldovei”, deoarece în limba maghiară „bánya” înseamnă „mină”- nefiind însă vorba de o traducere exactă, în zonă nefiind descoperite pînă acum urme care să ateste activităţile de minerit.
    Vestigii din epoca metalelor, precum și din cea prefeudală, arată o continuitate neîntreruptă de viețuire, cercetările arheologice atestînd o „viață cu adevărat urbană” începînd cu veacul al XIV-lea. Într-un document străin din 1339, Baia trecea drept „cel mai mare oraș de la est de Carpați". Pecetea târgului poartă în jurul cerbului decapitat cu imaginea lui Hristos răstignit între coarnele cerbului (amintind de Sf. Mc. Eustatie Plachida), inscripția: „Sigiliul orașului Moldavia, capitala Țării Moldovenești". În veacurile XIV-XVI, Baia a fost unul dintre orășelele medievale cele mai dezvoltate din principatul românesc Moldova.
    Tătarii care erau așezați din 1241 în Moldova de unde obișnuiau să facă incursiuni peste Carpați, au fost înfrânți în Moldova de oștile regelui Ungariei, Ludovic I (1342 - 1382) în primii ani de domnie ai acestuia, sub conducerea voievodului Transilvaniei Andrei Lackfi, fiind siliți să se retragă peste Nistru spre nordul Mării Neagre și Crimeea. Pentru ca aceștia să nu se mai întoarcă și să prade iar Transilvania, regele ungar l-a numit pe Dragoș ca vasal la conducerea noii entități statale numite Moldova cu reședința la Baia, având ca obiectiv apărarea trecătorilor prin care tătarii obișnuiau să treacă peste munți.
    Baia a devenit cea dintîi capitală a statului feudal Moldova, confirmat prin actele cancelariei lui Ludovic de Anjou. În anul 1359 Târgul Moldovei a dat numele său întregului teritoriu al țării, care s-a eliberat de sub dependența maghiară și a devenit stat feudal de sine stătător, sub Bogdan I Voievod (1359–1365). Sigiliul târgului a purtat inscripția latină: „Sigiliul orașului Moldavia, capitala Țării Moldovenești”. Sub urmașii acestuia, în timpul lui Lațcu Vodă (1365-1373), capitala s-a mutat la Siret, iar în anul 1388, sub domnia lui Petru Mușat (1375-1391) a fost fixată în orașul Suceava.
    Baia nu a fost doar prima cetate de scaun a Moldovei ci și un foarte important centru religios. În veacul al XIII-lea, misionarii dominicani au ridicat aici o biserică, iar în 1337 e amintită într-un document și o biserică franciscană. La leatul (anul) 1410, din porunca voievodului Alexandru cel Bun s-a început ridicarea catedralei catolice-cea mai mare din Moldova de atunci, ale cărei impresionante ruine se văd și astăzi. Din 1420, Baia a fost și reședința unei episcopii catolice desființată poate după lupta din 14-15 decembrie 1467-unul dintre cele mai însemnate evenimente din viața orașului, unde oștile lui Ștefan cel Mare le-au zdrobit pe cele ale lui regelui ungar Matei Corvin. Armata ungară a suferit o cumplită înfrângere. Au pierit peste 12.000 de oameni și, scrie cronicarul Grigore Ureche, „singur craiul, rănit de săgeată foarte rău, deabea au hălăduit pe poteci, de-au ieșit în Ardeal". În urma bătăliei, orașul a fost distrus aproape în totalitate, ulterior fiind reclădit casă cu casă, stradă cu stradă, reluându-și întreaga activitate avută anterior. La leatul 1561, pentru încurajarea negoțului, voievodul Alexandru Lăpușneanu stabilea aici patru iarmaroace pe an: la 13 martie, 29 iune, 8 septembrie și 14 octombrie.
    În afara ruinelor ce amintesc de ctitoria lui Alexandru cel Bun înălțată pentru doamna lui Margareta, un monument istoric de primă mână este Biserica Sfântul Gheorghe, ctitorie atribuită lui Ștefan cel Mare (a se vedea „Bisericile moldovenești din sec XVI-XVIII” de G. Balș), în urma victoriei asupra regelui Ungariei, Matei Corvin. I se mai spune și Biserica Albă, datorită faptului că nu a fost pictată niciodată! S-ar zice că e doar o întâmplare, dar nici Putna, cea mai mare ctitorie a lui Ștefan, nu a fost pictată. Despre Putna, cronicarul Ion Neculce scrie din auzite: „mai mult poleită decât zugrăvită". În acest sens, enigmele sporesc odată cu cele două deshumări ale lui Ștefan cel Mare, pe vremea ocupației habsburgice, când s-a descoperit că voievodul fusese înmormântat pe 13 drugi de fier, cu capul tăiat sprijinit pe cărămizi, și fără sicriu!
    Baia mai adăpostește un frumos monument istoric, Biserica „Adormirea Maicii Domnului”, ctitorie a lui Petru Rareș, din 1532. Portretul votiv îl reprezintă pe ctitor, Petru Rareș, împreună cu doamna Elena și un fiu, poate Iliaș.
 

Sigiliul Orasului Baia sec. XIV

       Catedrala Catolică din Baia
 
    Stabilirea negustorilor sași, unguri și poloni pe aceste meleaguri, a determinat ca Baia să devenă o localitate urbană (civitas) cu o populație preponderent de religie catolică. Astfel, în secolul al XIII-lea, misionarii dominicani au ridicat aici o biserică, iar in 1337 este amintită într-un document și o biserică franciscană. În secolul al XIV-lea existau în Moldova două biserici catolice la Baia.
     În anul 1410 din porunca voievodului Alexandru cel Bun (1400-1432), a început la Baia ridicarea catedralei catolice care a devenit cea mai mare biserică catolică din Moldova de atunci, determinat fiind cu siguranţă de soția domnitorului, Margareta, care era de neam polonez și de religie catolică. Catedrala a avut hramul „Sfânta Fecioară Maria”. Unii istorici acreditează ideea că în acel an „Alexandru cel Bun, voievodul Moldovei, împreună cu soția sa Margareta, care era catolică, au organizat episcopia pentru credincioșii catolici".
     Biserica a fost construită integral din piatră fățuită și brută, fiind asemănătoare edificiilor gotice din Transilvania. Edificiul era de tip „sală”, terminată spre Est cu o absidă poligonală; la Vest, înspre intrare fiind prevăzută cu un turn clopotniță. Nava de dimensiuni mari (8,60x26,30 m - la interior) acoperită probabil cu bolți ogivale, se lărgea cu două încăperi ieșite sub formă de transept.

      Episcopia catolică de Baia
   Prin bula din 7 august 1413, Papa Ioan al XXII-lea (1410-1415) îl însărcina pe episcopul de Camenița să se intereseze la Civitas Moldaviensis (Baia) dacă situația și însemnătatea orașului justifică înființarea unei episcopii iar în caz afirmativ, să transforme biserica în catedrală, punînd la cale toate cele trebuincioase și sfințindu-l ca episcop pe Ioan de Ryza, profesorul predicatorilor și vicarul general al „Asociației Peregrinilor în numele lui Cristos”, propus de regele Poloniei Vladislav Iagello și soția acestuia regina Ana de Cilli. Noua episcopie a fost plasată sub ascultarea și dependența Arhiepiscopiei de Halici, care tocmai atunci fusese transferată.
     Episcopia de Baia a fost înființată în anul 1418 de către Papa Martin al V-lea. La conducerea acestei episcopii s-au succedat șapte episcopi, ultimul dintre aceştia care a purtat titlul canonic de Baia fiind Mihail Marinoski (1510-1523).
    În secolul al XV- lea orașul Baia avea o piață largă lângă Catedrala Catolică, un punct fortificat pentru provizii, adăpost în caz de primejdie, pivnițe mari, depozite de mărfuri, precum şi case de lemn cu pereți decorați cu ceramică smălțuită. Aici se stabiliseră negustori care vindeau în țară și străinatate vite, oi, miere, ceară, pește, grâne etc. și cumpărau în schimb unelte, postavuri, obiecte de podoabă etc.
   Urcarea pe tronul Moldovei a lui Ștefan cel Mare (1457-1504) a dus la o schimbare a orientării politice, cu influențe asupra organizării minorității catolice din Moldova. Polonia nu a mai putut susține pe aceste meleaguri în mod efectiv un episcop, urmare episcopia a fost integrată din nou ierarhiei ecleziastice din Ungaria. În urma luptei de la Baia din anul 1467 dintre Ștefan cel Mare și Matia Corvin, orașul Baia a ars din temelii, cea mai mare parte din locuitori s-au împrăștiat, locuința episcopului a rămas arsă, iar episcopul a părăsit această localitate. În anul 1523, Episcopia de Baia și-a încetat existența.
    După dărâmarea bisericii catolice din Siret în timpul lui Bogdan al III-lea al Moldovei (1504-1517), osemintele Margaretei Mușata au fost luate de acolo și reînhumate sub baptisteriul bisericii catolice din Baia, probabil în timpul domniei lui Petru Rareș.
   După cum afirmă Marco Bandini, arhiepiscop de Marcianopolis și administrator apostolic al catolicilor din Moldova (1643-1650), în anii 1646-1647 exista o inscripție pe partea dreaptă a altarului bisericii catolice de la Baia, în care afirma că biserica era construită de Alexandru cel Bun și închinată memoriei soției sale Margareta, îngropată sub baptisteriul din biserică. După cuvintele lui Bandini: „sub acel baptisteriu zace Margareta, acel juvaer prețios, întemeietoarea bisericilor moldovenești”. Inscripția copiată de Bandini are următorul text în limba latină: „Anno 1410. Hoc templum in Honorem B.M.V. dedicatum est, ab Illmo Principe Alexandri Woyda Aedifi catum est, una cum monasterio Moldavicen, cujus piae memoriae cujus Margareta sub fonte baptismatis sepulta est. Requiescat in vitae aeternae resurrectionem. Amen." (în română: „În anul 1410, s-a sfințit această biserică în cinstea Prea Curatei Fecioare Maria; s-a clădit de ilustrul domn Alexandru-Vodă, împreună cu mănăstirea Moldavicen, pentru pomenirea soției sale Margareta, care este înmormântată sub baptister. Să se odihnească până la învierea spre viața veșnică. Amin”).
    În anul 1661, un viceprefect polonez Blasiu Koicsewicz face vizite în satele catolice din Moldova, notând că la Baia există o biserică de piatră destul de mare, cu trei clopote şi casă parohială din lemn. Aici mai exista o „bisericuță a Sf. Apostoli Petru și Pavel unde parohul slujește pentru cei 189 saşi rămaşi pe aceste meleaguri, liturghia în anumite zile".
    Misionarul Vito Piluzzi din Vignanello preciza într-un răspuns din 26 august 1671 la un chestionar al congregației „De Propaganda Fide”, intitulat „Despre misiunea din Moldova" că "la Baia, biserica principală care este în mijlocul orașului este de piatră, alta de cărămidă a fost arsă de tătari și a rămas doar sacristia care e de piatră și s-a făcut o capelă și se slujește a doua zi de Paște, la Sf. Marcu și de rogațiuni".
     Ruinată încă din secolul al XVIII-lea, Catedrala Catolică din Baia a început să fie distrusă imediat după cel de-al doilea război mondial. După spusele preotului-paroh Vasile Hrestic de la Biserica Adormirea Maicii Domnului din Baia, „a fost mult distrusă imediat după război pentru că din piatra bisericii se făceau temelii de case şi beciuri”. Era perioada stalinistă când biserica în sine un simbol, trebuia distrusă cu orice preţ prin încurajarea furtului bunurilor acesteia.
     În anii '70 ai secolului al XX-lea, Direcția Monumentelor Istorice a încercat limitarea deteriorării și conservarea „in situ” a ruinelor catedralei catolice. În anul 1974, profesorul și heraldistul Ștefan Gorovei de la Universitatea "Al. I. Cuza" din Iași s-a apucat să lucreze la restaurarea ruinelor Catedralei Catolice din Baia, însă lucrările au fost întrerupte după desființarea Direcției Monumentelor Istorice din dispoziția lui Nicolae Ceaușescu.
    La data de 23 mai 2008 moaștele Fericitului Ieremia Valahul au trecut prin fața ruinelor vechii catedrale episcopale din Baia, având loc un moment de rugăciune. După unii autori, Fericitul Ieremia s-ar fi născut într-o localitate apropiată Sasca, la 29 iunie 1556, sub numele de Ion Costist Stoica și a murit în anul 1625 la Napoli (Italia). El a fost beatificat de către Biserica Catolică în anul 1983.
      În prezent Catedrala Catolică din Baia se află în stadiul de ruină, păstrându-se doar o parte din turnul unic din fațada vestică, precum și rămășițe de ziduri și ancadramente gotice.
   Raportul Comisiei Prezidențiale pentru Patrimoniul Construit, Siturile Istorice și Naturale din septembrie 2009 se referă și el la situația Catedralei catolice din Baia: „Biserica supraviețuiește prin ruinele zidurilor în care se mai pot vedea urme ale frumoaselor ancadramente din piatră, ale deschiderilor în arc frânt, ale câtorva ferestre și fragmente decontraforți. Fiind abandonate, ruinele acestui edificiu cândva monumental, vor continua să se degradeze și se va pierde șansa conservării unei amprente esențiale a mediului istoric atât de sensibil al zonei, prin a cărui conservare și punere în valoare comunitatea locală, îmbogățind-și imaginea de purtătoare a diversității culturale, ar avea mult de câștigat."





Ruinele bisericii catolice din Baia


     Biserica Albă din Baia

    Conform tradiției locale, Biserica „Sf. Gheorghe”-Albă din Baia este construită de domnitorul Ștefan cel Mare (1457-1504) după bătălia de la Baia (1467), anul punerii temeliei acesteia nefiind cunoscut cu exactitate din lipsa pisaniei, precum și a unor referiri contradictorii consemnate în letopisețele medievale.
     Legendele leagă Biserica Albă din Baia de bătălia de la Baia din 14-15 decembrie 1467. Conform letopisețului lui Grigore Ureche, regele Matia Corvin a intrat în Moldova cu oastea sa ungurească ca să supună Moldova. A trecut Carpații Orientali pe Valea Trotușului, a trecut prin orașul Roman pe care l-a jefuit și incendiat și apoi a luat drumul Sucevei, unde-l aștepta Ștefan cel Mare cu oastea moldovenească. Au făcut un mic ocol la Baia în ziua de 14 decembrie 1467, unde oastea ungurească a început să prade localitatea, iar spre seara oștenii unguri erau deja beți. În acea noapte, Ștefan cel Mare a intrat în Baia cu oastea sa și i-a atacat pe unguri. "Și fiindu și beți și negătiți de război, i-au lovitu Ștefan Vodă cu oaste tocmită în răvărsatul zorilor, de multă moarte și perire au făcut într-înșii". În dimineața zilei de 15 decembrie 1467, târgul Baia "era un rug pe care ardeau morții (...). Iar craiul nu mai călărea în frunte, ca un tânăr erou ce cucerește jucându-se: îl duceau pe targă. El avea trei răni pe dânsul, și fierul unei săgeți țărănești îi rămăsese, nu în față, ca să se poată mândri măcar, ci în spate. "
   Folcloristul Gheorghe T. Kirileanu (1872-1960) menționează în lucrarea „Faptele și vitejiile lui Ștefan cel Mare și Sfânt" (Casa Școalelor, București, 1943), o legendă locală. Potrivit acesteia, domnitorul moldovean s-a suit într-un arin de la marginea târgului Baia pentru a se ascunde de vrăjmași. Pe locul arinului el a zidit Biserica Albă.
    „Ștefan Vodă dacă a văzut că nu-i chip de scăpare, s-a retras în târgul de la Baia și acolo, dacă a simțit nevoia, s-a suit într-un arin ca să se ascundă de vrăjmaș. Ungurii au trecut și pe dedesubt și mai alături de arin, dar cui i-a trecut prin gând că Vodă stă ascuns într-un arin? După ce-au ajuns ungurii la Baia, l-au căutat în fel și chip în toate părțile pe Ștefan Vodă și dacă au văzut că nu au noroc să puie mâna pe dânsul, de ciudă, au prădat casele oamenilor și s-au dat pe băute și la petrecanii ca acelea.
    Ștefan cel Mare când s-a văzut scăpat de primejdii, s-a coborât jos din arin, a mulțumit lui Dumnezeu, de acolo și-a strâns oastea împrăștiată, a tăbărât peste unguri și-n vreme de noapte și cum erau ei morți de beți și nu mai știau pe ce lume sunt, le-a tras o bătaie de gândeau ungurii că-i mânia lui Dumnezeu și nu nimereau pe unde să fugă mai degrabă.
    După ce a alungat Ștefan Vodă pe dușmani din țară, în locul arinului în care a scăpat cu viață, a zidit o biserică care se cheamă și astăzi Biserica Albă, mulțumind lui Dumnezeu că nu și-a primejduit viața în bătălie și a scăpat țara de dușmani.”— Gheorghe T. Kirileanu.
    După unele opinii, aici ar fi existat o biserică mai veche care a fost distrusă în timpul devastării orașului din timpul bătăliei cu regele Ungariei, Matia Corvin. O altă legendă spune că regele maghiar rănit în luptă, a putut fugi din învălmășeala care s-a creat, călăuzit de un trădător moldovean care l-a trecut munții în Transilvania. Trădătorul a fost prins și închis într-o mină părăsită din apropierea localității Bogata (aflată în vecinătate), cunoscută sub denumirea de Groapa lui Hârjap (sau Borta lui Hârjap). Cheia cu care a fost încuiată ușa de la gura minei ar fi fost așezată sub altarul Bisericii Albe.

Restaurarea lăcașului de cult
    Ca urmare a trecerii timpului și a situării sale în mijlocul câmpului, biserica a început să se ruineze. La mijlocul secolului al XIX-lea, proprietara moșiei Baia era boieroaica Luxița Paladi care stăpânea și moșiile vecine Tâmpesti și Horodniceni. Această boieroaică era fiica hatmanului Constantinică Bogdan Paladi care a murit de holeră în 1831, lăsând o avere considerabilă: 14 moșii și târgușoarele Ștefănești și Podu Iloaiei, unde funcționau 40 de crâșme.
    Luxița Paladi s-a căsătorit mai întâi cu logofătul Nicolae Cantacuzino-Pașcanu, de care s-a despărțit și apoi cu Don Emanuel Acunia, marchiz de Bedmar, grande al Spaniei, senator și membru al Jockey-Club-ului din Paris. Acesta provenea din familia diplomatului spaniol din timpul regelui Filip al II-lea, cardinalul Alonso de la Cueva Benarides, marchiz de Bedmar. Avea în proprietate un castel la Canillijos (Spania), iar sora sa era ducesa de Vinona.
   După cum scrie paharnicul Costandin Sion în „Arhondologia Moldovei”, „de la hatmanul Constantinică rămâind numai o fată Luțica și foarte ră de muscă fiind, n-au găsit în toată Moldova, din toți feciorii de boieri unul ca să poată sătura. Au purces, au cutrierat toată Europa, au cercat toți berbanții, și ș-au găsit pe un jidov spaniol și l-au luat barbat, cu carele pe la 1844 venind aice, și numindu-l Marchiz de Bedmar, ș-au vândut toate moșiile și țiganii, și s-au dus înapoi la praznicu dracului”.
     În testamentul său din 13 martie 1859, subscris la 19 iulie 1859 în orașul Napoli (Italia), boieroaica Luxița Paladi, marchiză de Bedmar, dispunea, printre altele, „a nu vinde moșiile citate din Moldova decât la cea mai mare extremitate, de a pune ca să se rezidească biserica veche de la Baia și a privi bine pe vechii servitori ai familiei mele". Acest testament a fost tradus și publicat în anexa Monitorului Oficial nr. 197 din 8 iunie 1860 și în Gazeta de Iași nr. 69 din 19 iulie 1895.
     Luxița „marquise de Bedmar née Palladi” a murit la Napoli la 24 februarie 1860, la vârsta de numai 40 de ani, ea avînd un singur fiu, Rodrigo Acunia, care a murit fără a lăsă urmași.
     Moștenitorii averii sale au fost pe rând Don Rodrigo Acunia (fiul Luxiței Paladi), Don Emanoil Acunia, marchiz de Bedmar (soțul Luxiței) și apoi Carolina Montofor și Garcia Infanta Marchiză de Bedmar (a doua soție a marchizului). Nici unul dintre ei nu au îndeplinit voința defunctei referitoare la rezidirea bisericii vechi din Baia. În consecință, la 26 iunie 1886, Epitropia bisericii Baia și preotul Vasile Zaharescu au dat-o în judecată pe Carolina Montofor și Garcia Infanta Marchiză de Bedmar, cerîndu-i executarea legatului lăsat de Luxița Paladi. Procesul s-a tărăgănat din cauza dificultății de a se înmâna citațiile pe cale diplomatică, iar în acest timp averea Luxiței Paladi a trecut la alți moștenitori (Matilda și Teodor Lemonteux). Decretul Regal nr. 194 din 29 noiembrie/12 decembrie 1900, hotărăşte ca Epitropia bisericii Baia să fie autorizată a primi legatul lăsat de Luxița Paladi.
    Prin sentința nr. 208 din 17 mai 1902, Tribunalul județului Suceava a respins acțiunea Epitropiei bisericii din Baia. Apelul s-a judecat la 19 septembrie 1903 de către Curtea de Apel din Iași, pentru Epitropie pledând strălucit celebrul avocat Take Ionescu (viitor prim-ministru). Prin decizia nr. 128, Curtea de Apel din Iași a admis apelul Epitropiei Bisericii din Baia și i-a obligat pe Matilda Dacunia căsătorită Lemonteux, pe Emanoil Lemonteux și Louiza Lemonteux „ca să rezidească Biserica veche de la Baia județul Suceava în termen de 2 ani, calculați de la data acestei Deciziuni, iar în caz contrar ca să plătească zisei Epitropii suma de 100.000 mii lei pentru rezidirea bisericii". Pînă la judecarea recursului, moștenitorii Luxiței Paladi au vândut moșiile Baia, Tâmpești și Horodniceni către Alexandru Cantacuzino-Pașcanu cu prețul de 1.400.000 lei. Tribunalul Suceava a făcut poprire asupra prețului vânzării, iar astfel cumpărătorul Alexandru Cantacuzino-Pașcanu a depus suma de 100.000 mii lei.
     Pentru a salva Biserica Albă din Baia de la dispariția totală, Comisiunea Monumentelor Istorice a restaurat-o între anii 1907-1914 cu banii marchizei Luxița Palade de Bedmar, obținuți prin executarea dispozițiilor testamentului său. S-au refăcut din cărămidă bolțile și turla (grav deteriorate). După finalizarea lucrărilor, lăcașul de cult a fost resfințit la 26 aprilie 1915 de către mitropolitul Pimen Georgescu al Moldovei și Sucevei.
     Pe peretele vestic în dreapta intrării, se află o placă de piatră cu următoarea pisanie: „Această sfântă și dumnezeească biserică cu hramul marelui mucenic Gheorghie zidită de fericitul întru pomenire Io Ștefan Voevod cel Mare domn al Țerii Moldovei stricându-se în cursul vremilor s'au prenoit în glorioasa și binecuvântata domnie a Maiestății sale Carol I rege și domn al României sub arhipăstoria IPS Pimen mitropolit al Moldovei și Sucevei, prin purtarea de grijă a Comisiunii Monumentelor Istorice, cu ajutor dela răposata întru fericire Luxița marchiză de Bedmar născută Paladi în anii 1907-1914".

 
Biserica Albă din Baia - fotografie de epocă de dinaintea restaurării bisericii. A fost realizată de Alexandru Antoniu (1860-1925) și publicată în „Album general al României: compus din 300 tablouri reprezentînd monumentele istorice și contimporane, posițiuni pitoresci, Domeniul Coroanei și costume naționale cu descrierea istorică și pitorească" (Dresden, C. G. Röder, 1901-1904).

    În timpul celui de-al doilea război mondial, biserica a avut de suferit din nou. S-au făcut mari eforturi financiare pentru repararea sa, lăcașul de cult fiind resfințit la 15 aprilie 1945 de către protoiereul Leonida Gavrilescu, precum și de preoții Vasile Dăscălescu, Vasile Titu, Corneliu Zaharescu. Din cauza faptului că acoperișul fusese reparat provizoriu după război, acesta a trebuit refăcut în anul 1953.
    Timp de sute de ani, Biserica „Sf. Gheorghe" din Baia era recunoscută pentru faptul că nu avea pictură, nici în interior și nici în exterior. Totuși, după Revoluția din decembrie 1989, un fiu al satului pe nume Mihai Chiriac stabilit în SUA, a avut inițiativa ca acest lăcaș de cult să fie pictat. În anul 2002, cu banii donați de el, s-au început lucrări de reparații la biserică. S-au reparat zidurile exterioare și acoperișul și s-a decapat tencuiala interioară în vederea executării picturii. Primindu-se aprobări din partea comisiei speciale a Patriarhiei Române, biserica a fost pictată de către prof. univ. dr. Nicolae Sava. Pictura a fost finalizată în august 2009, prin aceasta „fiind afectată nota sa de unicitate” ca „biserică albă". Pe pereții biserici a fost pictat un tablou votiv (în care apar Ștefan cel Mare, Doamna Maria și copiii Alexandru, Bogdan, Petru, Olena, Maria și Bogdan Vlad), o reprezentare a Bătăliei de la Baia, precum și o imagine a târgului Baia (în care sunt reprezentate toate cele trei biserici monument istoric, inclusiv Catedrala Catolică).
    În „Raportul Comisiei Prezidențiale pentru Patrimoniul Construit, Siturile Istorice și Naturale" elaborat în septembrie 2009 sub patronajul Administrației Prezidențiale, se precizează că „s-a produs un grav abuz asupra coerenței artistice și istorice a corpului plastic al monumentului, afectându-i-se unitatea: prin pictarea pereților interiori i s-a aplicat monumentului un element străin bisericii originale". Biserica Albă din Baia este construită în plan dreptunghiular din piatră brută și cioplită.
   Pereții bisericii sunt în întregime din piatră neregulată, având grosimea de 1,8 până la 2 m, bolțile și turla fiind refăcute din cărămidă în vremea domniei regelui Carol I al României. Sub cornișă se află un rând de ocnițe care se întind pe întreg perimetrul bisericii, cu ferestre mici, terminate în acoladă la partea superioară (formă ogivală).
    Intrarea în biserică se face printr-o ușă amplasată pe peretele vestic. Portalul de intrare este dreptunghiular și cu chenare deviate. Între pronaos și naos se află un perete despărțitor în care se află o deschizătură de trecere. Sistemul de boltire al naosului este cel obișnuit în arhitectura bisericească moldovenească. În dreptul naosului se află două abside laterale de formă semicirculară înscrise în grosimea zidurilor și marcate în exterior exclusiv prin rezalite. În absidele laterale se află câte o fereastră terminată în acoladă la partea superioară. Absida altarului este semicirculară și ușor decroșată față de restul construcției, formându-se astfel cele două nișe (proscomidiarul și diaconiconul). Sub fereastra altarului, în ax, se află un picior de contrafort. Deasupra naosului se află o turlă de formă octogonală, executată în întregime din cărămidă. Turla are patru ferestre (în cele patru puncte cardinale) și este sprijinită de patru contraforturi mici așezate pe diagonală. Ea se înalță pe două baze: prima pătrată și a doua stelată (cu 12 colțuri). Deasupra ferestrelor și pe ambele baze se află firide încheiate în semicerc la partea superioară.

     Biserica Albă din Baia în literatura română
     Printre primii scriitori care au poposit aici s-a aflat poetul și diplomatul Dimitrie Bolintineanu, aflat în toamna anului 1857 într-o călătorie prin Principatul Moldovei. El a descris această călătorie în volumul de memorialistică „Călătorii în Moldova" (1859). În drumul de la Târgu Neamț (unde vizitase mănăstirile din apropiere) la Iași, poetului îi vine ideea să meargă la Baia pentru a vizita „ruinele cetăței Baia, unde Ștefan cel Mare învinse armia lui Matei Corvin". El este primit cu amabilitate de un bătrân patriot ce se îngrijea proprietatea marchizei de Betmar. A vizitat ruinele din sat, văzând „o biserică veche și dărăpănată, din timpul lui Ștefan cel Mare, poate; în grădina marchizei sunt mai multe ruine". Poetul prezintă lupta de la Baia din 1467. Pe atunci, pe ruinele cetății era „un sat de țărani nefericiți, amestecați cu evrei (...) Ei abia știu că aceste ruine sunt din timpul lui Ștefan."
     Printre cei care au descris Biserica Albă din Baia se află și Alexandru Vlahuță. După cum scrie în povestirea „În munții Sucevii" din volumul "România pitorească" (1901), în drumul său prin Ținutul Suceava, „cel din urmă ținut de munte al țării", scriitorul s-a oprit și la Baia pe care-l descrie ca un „sat harnic și bogat, oraș de frunte pe vremea lui Dragoș-vodă, pământ frământat în sânge". Aici el rememorează momentele luptei din 14-15 decembrie 1467 între oștile moldovenești conduse de domnitorul Ștefan cel Mare și cele ungurești ale regelui Matia Corvin, terminată printr-un „așa măcel, că urla valea de vaiete, armele scăpărau fulgere-n beznă, pâlcuri întregi se abăteau stropșite-n picioarele cailor, și ori încotro fugeau bieții unguri, tot de Ștefan dădeau".
    După cum relatează scriitorul, „pentru amintirea acelei biruinți, Ștefan a ridicat în Baia Biserica Albă-la ruinele ei, țăranii cu dare de mână, păzitori unei sfinte datine strămoșești, duc în toți anii, în ziua de Sfântu Gheorghe, mâncări, băuturi, în vase nouă, împodobite cu flori, și fac praznice pentru săraci".


Biserica Albă

 
Pictura din Biserica Albă

 

     Biserica Adormirea Maicii Domnului
 

   Istoricul bisericii

   Biserica „Adormirea Maicii Domnului" din Baia a fost ctitorită în anul 1532 de domnitorul moldovean Petru Rareș (1527-1538, 1541-1546), fiul lui Ștefan cel Mare. Deasupra ușii de intrare se află o pisanie în limba slavonă cu următorul text: „Cu vrerea Tatălui și cu ajutorul Fiului și cu săvârșirea Sfântului Duh, binecredinciosul și iubitorul de Hristos, Io Petru Voievod, din mila lui Dumnezeu Domnul Țării Moldovei, fiul bătrânului Ștefan Voievod, a zidit și săvârșit acest hram întru numele Adormirii Precistei și stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu Maria, în anul 7040 luna septembrie 12, iar al domniei lui anul al cincilea și pe al șaselea curgător." Lăcașul de cult a fost pictat atât în interior, cât și în exterior între anii 1535-1538 tot pe cheltuiala domnitorului.

    Cronicarul Grigore Ureche (c. 1590-1647) scrie astfel în „Letopisețul țării Moldovei”: „Iară daca să întoarse Pătru vodă de la Țara Ungurească, într-acéia laudă au sfârșit mănăstirea Pobrata, carea era zidită de dânsul și o au sfințit. Așijderea și mănăstirea Râșca au început. Din Dobrovățul încă au săvârșitu, de la Căpriiana mănăstirea au lucrat, încă și alte lucruri bune multe să află făcute de dânsul, cumu-i la mitropoliia de Roman și la mitropoliia de Suceava și la mănăstirea de Bistriță și bisérici de piiatră în Hârlău și în Bae și încă și alte lucruri bune multe să află în țară de dânsul făcute."

   Săpăturile arheologice efectuate în ultimul deceniu al secolului al XX-lea atât în interiorul Bisericii „Adormirea Maicii Domnului din Baia", cât și în întreaga incintă a monumentului, au dus la descoperirea temeliei (un parament de 0,40 m) unei alte biserici construită anterior celei ridicate de Petru Rareș, precum și a unor monede voievodale din vremea lui Ștefan cel Mare, Petru Rareș și Alexandru Lăpușneanu.

    În decursul timpului, lăcașul de cult a fost restaurat de puține ori. O primă serie serie de lucrări de renovare au avut loc în 1925.

     Ca urmare a deteriorării structurii de rezistență a edificiului prin infiltrarea apei în ziduri, au fost necesare lucrări ample de restaurare ale bisericii. Începute în anul 1988 sub coordonarea prof. ing. Alexandru Cișmigiu (care s-a ocupat de partea de consolidare) și a arhitectului Virgil Antonescu, lucrările s-au desfășurat cu intermitență din cauza lipsei fondurilor și au durat aproape două decenii. Pe lângă cercetările arheologice, s-a realizat consolidarea lăcașului de cult prin executarea de lucrări de dren în jurul bisericii (1992-1994), consolidarea bolților și a zidurilor cu grinzi și stâlpi de beton armat, înlocuirea totală a acoperișului (s-a înlocuit șarpanta de stejar și s-a amplasat o nouă învelitoare din tablă de zinc de 8 mm). În interior, s-a amplasat o pardoseală din cărămidă specială, de Sighișoara.

    Pentru consolidarea zidurilor, frescele exterioare au trebuit să fie decapate, ele fiind replantate în 2006 de o echipă condusă de pictorul restaurator Ion Chiriac. În prezent, se dorește restaurarea frescelor interioare, deteriorate ca urmare a igrasiei și infiltrării apei.

    Arhitectura bisericii

  Biserica "Adormirea Maicii Domnului" din Baia este construită din piatră și cărămidă, în plan rectangular, fără turlă. Absidele naosului sunt înscrise în grosimea zidurilor, iar absida altarului, de formă semicirculară este decroșată față de restul construcției, fiind cu fațade simple, tencuite și văruite, fără nici un fel de decorații sau cornișă. Soclul este din piatră cioplită.

   Edificiul este împărțit în pridvor, pronaos, naos și altar. Pridvorul are un etaj deschis prin patru arcade în arc frânt acolo aflându-se şi clopotnița, fiind asemănătoare din punct de vedere arhitectonic cu Biserica Duminica Tuturor Sfinților din Părhăuți, ctitorită de logofătul Gavriil Trotușan în 1522.

    Ca majoritatea bisericilor ctitorite de Petru Rareș și Biserica „Adormirea Maicii Domnului" din Baia a fost pictată atât în exterior, cât și în interior. Picturile murale ale bisericii din Baia erau contemporane cu cele ale Mănăstirii Humor. Pictura exterioară s-a păstrat mai bine pe peretele sudic și pe cel vestic, putându-se vedea imagini palide din „Asediul Constantinopolului“ sau din "Arborele lui Iesei". Pictura interioară nu este cea originală, aceasta fiind refăcută în mare parte. Pe peretele vestic din dreapta intrării în naos se află un tablou votiv în care sunt pictați ctitorul Petru Rareș, Doamna Elena și un copil, probabil Iliaș. Cei trei sunt reprezentați în haine festive; domnitorul poartă pe cap sub coroana voievodală, o bonetă brodată cu mărgăritare, iar Doamna Elena Rareș un văl lung care-i cade pe spate.

 
Imagini ale bisericii „Adormirea Maicii Domnului"


Pictura interioara a bisericii. A doua imagine reprezintă tabloul votiv al biserii,
cu Petru Rareş, Doamna Elena si probabil fiul acestora Iliaş
     Oameni

     Nicolae Stoleru


   Nicolae Stoleru (n. 14 septembrie 1878, satul Călinești, județul Botoșani - d. 12 septembrie 1916, Dealul Rusca - Pietrele Roșii, Munții Călimani) reprezintă una dintre cele mai remarcabile figuri ale comunei Baia.

   Născut într-o familie de țărani, Nicolae Stoleru a urmat școala primară în satul natal avându-l ca învățător pe fratele mamei sale, Grigore Gheorghiu. A absolvit Școala Normală „Vasile Lupu" din Iași în 1898, fiind numit apoi ca învățător în satul Broșteni din județul Neamț (azi în județul Suceava), unde profesează până în 1901. Între anii 1901-1904 a fost detașat la Orfelinatul Agricol din Zorleni (județul Tutova).

    În anul 1904 s-au transferat la cerere ca învățător în satul Baia. În același an s-a căsătorit cu Măria Livescu din Dumbrăveni, care se transferase aici ca învățătoare. La venirea lui Nicolae Stoleru, 87% dintre copiii de vârstă școlară din Baia erau analfabeți. În calitate de învățător, Nicolae Stoleru s-a preocupat de dezvoltarea învățământului în această străveche localitate, fostă capitală a Moldovei. Printre realizările sale sunt de menționat: înființarea în 1904 a „Casei de Sfat și Cetire sătească" (cu sală de lectură și bibliotecă, sală de spectacole, sală pentru muzeul satului) - aceasta a fost una dintre primele instituții de acest fel din țară, prima din Moldova, și a fost amenajată într-un local cumpărat din banii săi, în care funcționează astăzi „Centrul de Documentare și Informare"; înființarea corului fetelor și al flăcăilor (1908) și a unei echipe de dansuri populare; înființarea Cercului „Deșteptarea Sătenilor" (14 aprilie 1909); tipărirea foii „Vestitorul Satelor" (1 ianuarie 1912), revistă lunară (apoi bilunară) scrisă pentru țărani și care a apărut până în 1944, cu întrerupere în timpul războiului-aceasta revistă a fost publicată de Nicolae Stoleru împreună cu învățătorul Vasile Tomegea din Boroaia si preotul Iona Cojan din Sasca.

    S-a preocupat de ridicarea nivelului de educație al țăranilor, ținând conferințe de popularizare a științei, de igienă, despre agricultură și combaterea alcoolismului. A înființat societatea de cumpătare „Unirea” (care milita pentru combaterea alcoolismului), Banca Populară „Ștefan-Vodă” (cooperativă de producție și consum), o brutărie cooperativă și un atelier de dogărie.

    Încorporat în Armata Română și luat pe front după intrarea României în primul război mondial, locotenentul (în rezervă) Nicolae Stoleru a murit eroic la 12 septembrie 1916, în luptele crâncene de la Dealul Rusca - Pietrele Roșii din Munții Călimani. După moartea soţului, Maria Stoleru s-a îmbolnăvit şi s-a retras la părințI, apoi la Mănăstirea Agafton unde a şi murit în același an.
      În semn de prețuire a activității lui Nicolae Stoleru pentru binele poporului, Nicolae Iorga l-a numit într-un articol din „Neamul Românesc” din 23 septembrie 1917 cu apelativul de „organizator al țărănimii”.






Monument din comuna Baia închinat învăţătorului Nicolae Stoleru
La baza monumentului, în medalion este reprezentată soţia acestuia
     

      Mihai Gafiţa

     Mihai Gafiţa (31 octombrie 1923, Baia, judeţul Suceava - 4 martie 1977, Bucureşti), poet, editor, critic şi istoric literar.
    Fiul Anei (născută Ţărăniţa) şi al lui Vasile Gafiţa-notar, Mihai Gafiţa a făcut liceul la Fălticeni şi Botoşani (1933-1941). A urmat 2 ani la Institutul Politehnic din Bucureşti înscriindu-se apoi la Facultatea de Litere şi Filosofie, pe care o va absolvi în 1946. Remarcat de N. Batzaria, directorul revistei „Universul copiilor", unde debutase în 1937, Gafiţa intră din 1942 în redacţie şi i se încredinţează pagina de jocuri şi cuvinte încrucişate a publicaţiei.

    În 1945, după îndepărtarea lui N. Batzaria este numit redactor-responsabil al revistei, funcţie pe care o păstrează până în 1948. În 1947-1948 a fost preşedinte al Uniunii Naţionale a Studenţilor din România. Profesor de limba română la diverse şcoli din Bucureşti, a deţinut o catedră la Şcoala de Literatură „M. Eminescu" (1950-1955) şi a funcţionat ca lector universitar de estetică şi teoria literaturii. A fost redactor la „Viaţa românească", „Gazeta literară", secretar al Uniunii Scriitorilor (1956-1960), redactor-şef la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă (devenită Editura pentru Literatură), iar din 1970 până la sfârşitul vieţii (survenit la cutremurul din 1977), redactor-şef la Editura Cartea Românească.
    A colaborat la „Academia", „Studentul român", „Viaţa românească", „Gazeta literară", „România literară", „Steaua" etc. A semnat şi cu pseudonimele Aura Grui, Mihai Moldovan, Mihail Băişeanu, Dorina Grădinaru, Manuela Opriş, Gabriela Mocanu, Saadi Firuz, Dan A. Şoimu, Dana Şoimu, S. Tih., N.T. Sava.
       Editorial, Gafiţa debutează ca poet, cu basmul în versuri Norocel şi Zmeul Zmeilor (1946), urmat de Titilică, spaima zmeilor (1947), după care nu mai publică nici un volum de poezie. Prima lui lucrare de istorie literară este monografia Cezar Petrescu (1963), adânc mînată de spiritul simplificator şi deformant al sociologismului vulgar, cum fuseseră de altfel şi articolele scrise de el în anii '50.

     Gafiţa ajunge să realizeze cea mai bună carte a sa odată cu monografia Duiliu Zamfirescu (1969), studiu amplu, de aproape o mie de pagini. Remarcabilă se dovedeşte informaţia bogată obţinută prin „despuierea” aproape exhaustivă a presei timpului şi a arhivelor. Biografia lui Duiliu Zamfirescu este reconstituită minuţios nu numai pe baza documentelor (în primul rând corespondenţa), dar şi printr-o permanentă confruntare cu opera. Autorul alcătuieşte astfel rămurosul arbore genealogic al familiei, apoi compune portretul scriitorului la diferite vârste: elev, student, tânăr magistrat şi gazetar, poet debutând la „Literatorul", colaborator la „Convorbiri literare" ca discipol şi prieten al lui Titu Maiorescu, în sfârşit, diplomat, academician şi om politic. Exegetul întreprinde largi incursiuni socio-politice cu scopul de a reconstitui atmosfera epocii, descrie pas cu pas redacţiile, cenaclurile, hotelurile, oraşele şi ţările pe unde a trecut sau a trăit „eroul" său. Cartea conţine o abundenţă de fapte greu rezumabile. Din păcate, biografia se intersectează mereu cu prezentarea operei, ceea ce face ca firul „epic", fragmentat, să fie dificil de urmărit.
    Poeziile, nuvelele, romanele, teatrul, publicistica literară şi politică, memorialistica şi corespondenţa lui Duiliu Zamfirescu sunt analizate ca într-o ediţie critică (ceea ce monografia şi este într-o oarecare măsură), făcându-se mereu apel la izvoare, la variantele din presă şi din manuscrise. Descrierea rămâne excesiv de meticuloasă, egală pentru toate scrierile, conducând uneori la nivelarea judecăţii de valoare, ba uneori chiar la falsificarea ei. Gafiţa supralicitează de exemplu, teatrul lui Duiliu Zamfirescu sau acordă o importanţă prea mare unor scrieri de debut, ca romanul „În faţa vieţii” etc. Spiritul critic îl determină să observe modernitatea poeziei scriitorului, să-i remarce receptivitatea faţă de simbolism şi ideile novatoare despre roman (obiectivitatea, citadinismul, documentul autentic), să-i sublinieze înzestrarea de epistolier şi memorialist. Gafiţa este, de altfel, şi autorul unei excelente ediţii critice a operei lui Duiliu Zamfirescu, din care a îngrijit şi comentat primele patru volume (1970-1974).
    În „Faţa ascunsă a lunii” (1974), istoricul literar îşi propune să descopere „înfăţişarea ascunsă, necunoscută a personalităţii scriitorilor, a vieţii literare, a cărţilor din epoca 1870-1900. Utile se arată şi studiile despre proza românească de la sfârşitul secolului al XIX-lea, cu deosebire analiza aproape didactică a scrierilor lui Titu Maiorescu. Hazardată apare însă interpretarea fizionomiei spirituale a lui Mihai Eminescu, considerat un optimist şi un spirit practic, pe baza gazetăriei politice şi prin minimalizarea postumelor marelui poet. În comediile lui I.L. Caragiale se evidenţiază în mod exagerat filonul tragic, iar valoarea lui Duiliu Zamfirescu e supraapreciată. Gafiţa împinge aici, ca şi cu alte prilejuri, sociologia literaturii spre sociologism, tendinţă căreia nu reuşeşte să i se sustragă.
    Volumul „Flautul lui Marsias” (1977) continuă spiritul şi metoda din „Faţa ascunsă a lunii”, conţinând minuţioase analize literare (Mănăstirea Argeşului), reflecţii substanţiale, foarte personale, despre debutanţi, critici şi redactori. Un mare chef de vorbă, mai bine spus, lungimile, repetiţiile, întâlnite încă în temeinica monografie consacrată lui Duiliu Zamfirescu, estompează totuşi, prin diluare, ideile originale ale textului.

    Gafiţa a semnat manuale de limba română pentru liceu împreună cu D. Micu, Al. Piru, G.G. Ursu, Const. Ciopraga şi Savin Bratu şi a fost un prolific prefaţator, scriind despre V. Alecsandri, B. Delavrancea, I. Al. Brătescu-Voineşti, M. Sadoveanu, Ion Minulescu, Cezar Petrescu, I.C. Vissarion, Anton Holban, Claudia Millian, Ion Petrovici, Barbu Solacolu, Saşa Pană, Mircea Ştefănescu, Cicerone Theodorescu, Eusebiu Camilar, Meliusz Jozsef, V. Em. Galan, Marin Preda, Paul Everac.

     LOCURI






**********************************************************************
Va urma
**********************************************************************

Şi pentru că tot suntem în perioada sărbătorilor de iarnă, profit de această ocazie pentru a vă ura tuturor "multă sănătate şi fericire alături de cei dragi".
La Mulţi Ani!
.....şi o dedicaţie muzicală tuturor:



duminică, 7 august 2011

"Forgiveness"

            Bine v-am regăsit dragii mei prieteni. Scuzaţi-mi absenţa îndelungată de pe blog, dar..."problemele domestice diverse" cu care m-am confruntat şi cu care încă mă mai confrunt nu mi-au permis postarea ritmică şi continuă a subiectelor muzicale cu care deja v-am obişnuit. Dar să continuăm...
            Astăzi vă propun lecturarea unei minunate poezii a lui Nicolaie Labiş intitulată „Bătrânul pădurar”, precum şi  audierea a două piese muzicale. Prima piesă muzicală „The Healer HQ” este interpretată  de John Lee Hooker şi Carlos Santana, iar a doua, „ Forgiveness" de  Sarah McLachlan.

Lectură/audiţie plăcută!

Bătrânul pădurar visează parcă,
Îndrăgostit de codri ca de-o arcă,
Pe care-n timpi mai vechi ca amintirea
El a durat-o, rânduind în ea
Galop de cerbi, bârlog de urşi şi unduirea
Izvoarelor, să aibă fiarele ce bea.
Sub ochii lui, plini de senin şi zare,
Sub ochii oglindind o depărtare,
Dureri şi bucurii de-ale pădurii
S-au petrecut, şi-n suflet el le-a strâns,
Şi neschimbându-şi apa cătăturii
În taină-a râs cu ele ori a plâns.
Când mierea lunii picură-n frunzişuri,
Ivind peste steiuri albe ascuţişuri,
Cu gâtul încordat prin seară zboară,
Îndrăgostiţi un ţap şi-o căprioară…
El se afundă-n gânduri pe un trunchi,
Privind duios la puşca pe genunchi.
Or, primăvara în bârlog ursacii
Nu mai încap de maica-le, săracii,
Iar ea, dorindu-şi alţii, mai mărunţi,
Îi bate şi-i alungă către munţi…
El îi priveşte-ntunecat la faţă -
Noi începuturi triste de viaţă.
Natura, ascultaţi-o, îi murmură
Cântecul ei de ger şi de căldură,
Vibrarea fină de omăt asprit,
Foşnirea moale-a frunzelor căzute
Ori şopotul de unde-năbuşit
Când vin de la izvor un pâlc de ciute.
În cicluri neoprite – ierni şi veri -
Ne fură timpul, care cu poveri,
Şi de priveşti a inimii hambare
Mai goale le găseşti la cercetare,
Gândind că sărăcit, ca mâine pleci
În pribegie către neguri reci.
Dar el, privind cămările din sine,
De zi cu zi le află tot mai pline,
Pădurii daruri fermecate toarce -
Ce dăruie,-nsutit i se întoarce,
Şi de va fi cândva de-aici plecat,
Pleca-va dintre toţi cel mai bogat.
Cu-avere simplă codrii îl încarcă…
Adânc el îi iubeşte ca pe-o arcă
Pe care-n timpi mai vechi ca amintirea
El a durat-o, rânduind în ea
Galop de cerbi, bârlog de urşi şi unduirea
Izvoarelor, să aibă fiarele ce bea.

The Healer 






 Ce urmează sper să vă "atingă" cu adevărat "coarda sensibilă" a sufletului...

"Forgiveness"



duminică, 15 mai 2011

Angel

„Pamânt împădurit, ne revedem
Din ce în ce mai rar lângă izvoare,
Dar spune-mi, nu îţi sunt la fel de dragi
Sălbaticele păsări călătoare?
Peste străine aşezări lumeşti
Duc câte-un fulg de-al tău, un cânt din tine,
Şi mor cu tine-n inimile lor
Când le frâng zborul gloanţele haine.
Eu n-am să uit c-aici am râs întâi,
Că am strigat întâia-njurătură,
Că am gustat din scorburi faguri dulci
Ori gustul lacrimii sărate-n gură.
Stângaci, iubind aici întaia oară,
Ţi-am spus, când nu-i spusesem încă ei...
Tu mi-ai vegheat încovoiat asupră-mi
Întâii şovăielnici paşi ai mei.
Copiii cresc şi unii se despart
De cei ce le-au dat viaţă din iubire.
Plecările din tine-n alte lumi
Să nu le iei nicicând drept despărţire.
Când eu greşesc ori mă stropesc noroaie,
Mă chemi şi eu la tine vin tiptil,
Şi-n foşnetul luminii din frunzişuri
Mă faci din nou nevinovat copil.”

„Copilul minune” al poeziei româneşti ucis de „Pasărea cu clonţ de rubin”...
..................
În episodul de astăzi vă propun să audiaţi/vizionaţi 2 piese muzicale, prima intitulată „Chill out” compusă de John Lee Hooker - a cărui biografie v-am prezentat-o deja, precum şi melodia „Angel” aparţinând  cântăreţei Sarah McLachlan. Poate vă întrebaţi ce legătură există între cele două piese? Ei bine, ambele sunt „acompaniate” de Carlos Santana, acest magician al chitarei.

Pentru început ascultaţi melodia „Chill out” a celebrului cântăreţ de blues John Lee Hooker:


Sarah Ann McLachlan este o cântăreaţă şi compozitoare canadiană născută pe data de 28 ianuarie 1968, fiind cunoscută mai ales pentru cântecele şi baladele sale care includ o încărcătură afectivă/emoţională deosebită. Cu peste 40 de milioane de albume muzicale vândute în întreaga lume, în anul 2006 cântăreaţa avea deja un palmares discografic remarcabil. Cîştigătoare de 2 ori a premiului Grammy şi de 4 ori a premiului Juno, Sarah McLachlan nu s-a limitat doar la promovarea propriilor compoziţii muzicale ci a înfiinţat Fundaţia Lilith Fair, fundaţie care îşi propune promovarea talentelor muzicale feminine din întraga lume.
Din palmaresul discografic al cântăreţei se remarcă albumele:
1988: Touch
1991:Solance
1992: Sarah McLachlan Live EP
1993: Fumbling Towards Ecstasy
1996: Rarities, B-Sides and Other Stuff
1997: Surfacing
1999: Mirrorball
2001: Remixed
2003: Afterglow
2005: Bloom: Remix Album
2006: Wintersong
2008: Rarities, B-Sides and Other Stuff Volume 2
2008: Closer: The Best of Sarah McLachlan
2010: Laws of Illusion


În speranţa că cele 2 melodii vor fi pe gustul dumneavoastră, vă urez audiţie/vizionare plăcută!



Loading...